Controlul asupra copiilor pare absolut natural, admis, legal și mai ales necesar: să-i controlezi pe fii pare să facă parte esențială din responsabilitatea de părinte. Acesta este în general modul nostru de a vedea Viața.
Din fericire, fiii se revoltă, semnalând astfel că nu așa se îndeplinește rolul de părinte.
In momentul în care voi, părinții, animați de cele mai bune intenții, aveți de gând să controlați trebuie să vă amintiți că ați fost și voi fii, și ca și ei, atunci ați suportat greu acest control, nu l-ați acceptat și înainte de toate, să vă amintiți câte daune v-a adus: e nevoie de ani ca să dispară povara controlului părinților.
In momentul în care fiul devine părinte, în mod automat se eliberează necesitatea de a controla.
Trebuie să fim absolut respectuoși față de ceilalți, mai ales cu fiii, plecând de la un simplu principiu: acel fiu e, înainte de toate, un individ pe care eu îl iubesc. Este suficient atât.
Faptul că eu îl iubesc mă va împiedica să-i fac rău, în măsura în care îl iubesc. Ceea ce vreau să fac dincolo de asta privește personalitatea mea, voința de a controla și este, întâi de toate, rezultatul nesiguranței mele, pentru că controlul este un spion potent al nesiguranței individului care o exercită.
Dacă sunt sigur de mine nu controlez: știu că voi putea înfrunta oricare situație s-ar ivi. Modul cel mai just, sănătos, ușor, constructiv de a evita controlul este acela de a ma gândi că suntem toți parte din aceeași vibrație, din aceeași viață, din aceeași Energie care ne pătrunde, și numai momentan eu sunt părinte, așa cum tot momentan am fost fiu.
Aceasta induce un sens de relativitate și ne duce la gândul că Viața este atât de perfectă încât are grijă și de mine și de fiu, ca și de părintele meu și deci ea acționează și ne protejează cu cât noi o lăsăm liberă la acțiune, să curgă, cu atât mai mult cu cât noi ne retragem.
Fixați în voi acest concept: eu îl iubesc pe acest individ.
Caut să spun rar: “mama mea,fiul meu,tatăl meu”, pentru că acel “meu” face ceva exclusiv pentru mine.
Nu e așa.
Tatăl și mama mea pot să fie chiar tatăl și mama altora care au diverse reacții în ceea ce-i privește, și deci trebuie să reflectez asupra faptului că, atunci când judec un părinte trebuie să fiu conștient că-l judec din punctul meu de vedere, nu cu obiectivitatea necesară analizării lui ca persoană.
Pe fratele sau pe sora mea pot să-i judec diferit, dar acel părinte e mereu același.
Trebuie să stăm atenți să nu controlăm copiii pentru că o data cu controlul se pune o ipotecă: copilul care este foarte controlat se va obișnui să se lase condus mereu de tata sau de mama și va încerca să aducă rezultate bune ca să-i satisfacă, să-i facă mulțumiți; doar Energiile foarte puternice și determinate vor pune repede în acțiune reacția răzvrătirii.
Răzvrătirea este salvatoare și reintră în același moment în care fiul percepe că părintele a înțeles sensul răzvrătirii.
Până ce părintele nu a înțeles fiul se va simți constrâns să urmeze acea cale. Să punem dragoste la baza modului nostru de a fi și totul va deveni mai ușor, fluent; mai înainte de toate Dragostea pentru noi înșine provine de la acesta bineînțeles. Dragostea pentru alții care va avea aceeași intensitate și calitate cu care ne iubim pe noi înșine.
O dragoste pe care o dezvoltăm când simțim o celulă a Universului și nu o personalitate care trebuie să aducă rezultate sau să se facă valoroasă în ochii altora, ci pur și simplu o celulă care are doar scopul de a deveni Armonie pentru a se lăsa utilizată de Viață. Când reușim să înțelegem asta, modul nostru de a fi se schimbă, abordarea noastră față de celălalt se schimbă și devenim capabili să ne ascultăm fiul decât să-l controlăm.
Este o limită subțire pe care fiecare trebuie să o găsească între a lăsa să se facă lucrurile în mod natural și a spune nu, între a sfătui și a impune. Sunt granițe subțiri pe care trebuie să le descopere fiecare, plecând de la presupunerea că acest fiu este o Energie în mișcare cum sunt eu, și că din interacțiunea dintre noi trebuie să se nască o îmbunătățire pentru amândoi.